Despre carte: an / „Au trecut mai bine de trei decenii de când a murit Garshin, dar imaginea sa tristă și frumoasă cu „ochi strălucitori și sprânceană palidă” nu se estompează nici măcar pentru cei care, în prima tinerețe, au primit vestea „ciocănirii ciudate” a căderii sale fatale pe o scări înalte. Romantismul acelei vremuri îndepărtate s-a risipit, multe s-au risipit, dar fostul halou din jurul numelui lui Garshin rămâne, iar pentru noi parcă „pământul doarme într-o strălucire albastră” când îi recitiți nu însorit, ci lunar. pagini. Acea elegie a lui Ernst, pe care nu o mai cântă bătrânul violonist de la „Nadezhda Nikolaevna”, pentru că acum are patru fii și o fiică și este nevoit să-și dea arta muzicală unei astfel de instituții unde nu este nevoie de elegia lui Ernst. - ea, transpusă în povești, nu a tăcut niciodată în creatorul „Attalea princeps”, dând naștere răspunsurilor sale melancolice în cititorii săi.…»